Credeam odată că sufletul e ceva abstract, un concept făcut de oameni să suporte viața și mai ales moartea mai ușor. Nu știu să spun când anume sufletul a devenit pentru mine o realitate, ceva ce simt viu, amorțit sau mângâietor în mine, în jurul meu sau, uneori, dureros de departe.
'Urmează-ți sufletul, inima.' spuneau unii, dar eu îi confundam chemarea cu vocea minții cu dorințele, fricile, plăcerile și tiparele ei mici. Mi-au trebuit mai multe întâlniri cu simțirea caldă, electrizantă și ușoară a sufletului meu să încep să fac diferența între ele, să o recunosc intim, dincolo de orice ceață sau confuzie mentală.
Vocea sufletului vine mereu cu simplitate, claritate și o anume demnitate, puritate, neatinsă de jocuri de putere sau preocupări mercantile.
Acum, oricând mă mai blochez în construcțiile unei minți ce se crede prea deșteaptă sau prea proastă în funcție de nuanța dezechilibrului care a lăsat-o cu roțile în sus pe marginea drumului, resimt acut lipsa acelui suflu original care mă animă. Mă apuc, atunci, să răscolesc în trusa cu scule pe care le am la îndemână, cu un pic prea mult avânt în general, simțindu-mă nenatural fără libertatea de mișcare pe care mi-o dă o bună colaborare corp-minte-suflet.
Răscolesc prin tot ce a mai mers în trecut, dar fiecare moment fiind unic, recalibrarea aceea e temporară, superficială. Mă ține însă într-un cvasi-echilibru, îmi mai dă momente de respiro și chiar de frumusețe... până ajung la o anume disperare, saturație interioară care mă face să mă las și să le las pe toate deoparte și să permit reajustarea naturală a orice mi-a scurtcircuitat sistemul. În funcție de cât mă încăpățânez momentul vine mai rapid sau mai târziu, mai ușor sau mai greu, dar mereu vine.
După ce mă reconectez la suflet, descopăr, spre marea și eterna mea bucurie, că e tot acolo unde l-am lăsat, la fel de deschis către mine, cu tot atâtea daruri, chiar încă câteva, după ce se așterne și înțelepciunea proceselor care au avut loc înăuntrul meu în ultima perioadă.
Sensul real al experienței prin care am trecut, pe care îl simt ca fiind adevărat în fibra ființei mele, vine în general după. Însă acum, am avantajul de a ști că invariabil el mi se revelează cândva, că prin orice trec acel lucru îmi servește chiar dacă nu știu cum exact, știu că se va extrage o perlă, o înțelepciune din orice experiență, că nu e degeaba, și asta aduce un oarecare confort disconfortului cu care vine orice schimbare.