Zilele astea, în mijlocul acestei abundențe de timp, observ că tot mai des caut povești despre oameni care au trăit în alte vremuri decât cele pe care le-am apucat eu. Prin filme, cărți, muzică, poezii, documentare apuc să văd și să simt vieți din alte secole care par a fi fost trăite mai simplu, mai profund. Simțind în ele parcă se ridică văluri de pe sufletul meu și le văd ca fiind povești în care am jucat și eu o dată, demult, rezonează în mine esența lor, chiar dacă nu îmi mai amintesc când sau unde.
Văd oameni care se iubeau și se vedeau unii pe alții prin ochi direct în suflet. Văd oameni care recunoșteau valoarea unui caracter, a integrității, oameni care prețuiau demnitatea, curajul, înțelepciunea, simplitatea. Văd oameni scriind scrisori și luptând pentru valorile lor...văd oameni vii.
În timpurile aplicațiilor și confortului ce-mi lipsește cel mai mult în jur e viața, valoarea, suflul, bunul simț, naturalul, empatia, comunicarea clară. Facem parte dintr-o generație care în prezența confortului s-a urâțit și s-a golit. Teoretic, avem toate condițiile necesare să excelăm..practic, facem din asta o competiție a cuvintelor goale, a mușchilor, banilor, coapselor subțiri și hainelor scumpe, a portretelor familiilor, cuplurilor, carierelor ideale.
Pe vremuri exista o anumită naturalețe în înțelegerea ființei umane - se știa pur și simplu că nu poți înlocui un corp armonios cu un caracter solid, că o minte învățată nu garantează o personalitate sensibilă, nu eram atât de ușor impresionați de o singură caracteristică, aveam o paleta mai largă de repere prin care înțelegeam un om, îl vedeam în ansamblul său.
În orice carte bună un personaj este descris din mai multe perspective: îl cunoaștem prin scrisul său, cu turnura, tremuratul, fragilitatea sau virilitatea lui, prin trăsăturile feței a căror finețe, duritate, iregularitate, expresie îi dezleagă caracterul mai abrupt, arogant, înșelător, boem, impractic, chiar și circumstanțele vieții spuneau ceva despre el, căci omul era considerat a fi responsabil de propria-și soartă, nu o perpetuă victimă a ei.
Parcă ne-am pierdut capacitatea de a ne percepe unii pe alții în adâncimi, dincolo de pojghiță. Și cum ne putem juca bucuroși pe scena vieții când suntem orbi la personaje și le forțăm în roluri în care nu li se potrivesc?
Aparența a devenit mai importantă ca esența....dacă pare că e....e destul.
Parcă ne-am alungat sufletul în oglinzi și l-am închis acolo crezând că așa îl protejăm, dar subapreciem răul pe care un gol îl poate facem.
Când suntem goi de noi nu mai avem compas, înțelepciune, empatie, devenim roboți...și dacă nu ne trezim și nu ne eliberăm sufletele de gol, chiar vom fi înlocuiți de ei și... nimeni nu ne va duce dorul.